Tu cine ești atunci când nimeni nu te vede?
Ce simți? Ce gândești? Ce îți dorești?
Te poate speria sentimentul, dar așa se simte cunoașterea de sine. Cunoașterea propriei persoane este un drum anevoios, plin de provocări; un drum care te poate speria. Dar până la urmă, ce ne sperie de fapt?
Necunoscutul. Suntem atât de străini de propria persoană încât respingem orice informație venită din interiorul nostru. Vedem adesea doar eul ideal, avem în fața ochilor o fantezie. Însă ce se ascunde în spatele ei? Se ascund cicatrici, răni, lupte, defecte, frustrări pe care le îngropăm cât mai adânc. Le ducem cât mai departe pentru a pierde pe cât posibil contactul cu ele. Ai făcut vreodată asta? Eu da. Și tu. Și ei.
M-am trezit într-o zi fără să îmi simt gândurile, și voiam să o fac. Voiam să simt, să ating, să îmbrățișez toate gândurile pe care le aveam. Voiam să mă aflu în contact cu ele, să simt ceea ce spun, ceea ce îmi doresc. Voiam atât de mult să ajung la mintea mea, la tot ceea ce însemna ,,gând”. Eram ca într-un labirint, încercând din răsputeri să mă apropii de mine. Voiam să ies. Părea atât de departe conexiunea cu mine, și atât de aproape conexiunea cu tot ceea ce era în exterior. Paradoxal nu-i așa? Cum pot fi gândurile noastre atât de departe de noi înșine? Cum putem fi mai străini de propria ființă decât de oamenii din jur? Ne-am ascultat vreodată? O întrebare potrivită este adesea cel mai bun răspuns. De ce sa nu luăm cel mai mare defect al nostru, cel mai străin gând, și să îl aducem la suprafață? Când ma depărtez de gândurile mele, ma depărtez de corpul meu, de tot ceea ce însemn de fapt. Am ales într-o zi să mă îmbrățișez. A fost foarte greu să simt, dar am făcu-o. M-am trezit și am văzut culoare, mai mult decât atât am simțit-o. Cu bune, cu rele. M-am speriat, am protestat, m-am luptat. Acceptarea a fost foarte grea. Aproape la fel de grea ca toate gândurile peste care se așternuse praful. Mi-a fost frică să îmi ating mintea, dar am făcut-o. Am îmbrățișat fiecare loc neatins până atunci, fiecare gând. Le-am adus la lumină. Lumina m-a ajutat să văd, nu cu ochii, ci cu sufletul, cu mintea. Am ales să fac o floare din fiecare defect al meu, din fiecare lipsă, din fiecare frustrare. Am ales sa o îmbrățișez, să o accept și să o fac parte din mine. Am ales să cresc cu fiecare floare.
Când descoperi te simți viu.
Kisses, SIA